Descoperirile ştiinţifice şi cercetările au demonstrat că deşertul Sahara nu a fost dintotdeauna o întindere infinită de nisip, ci un ţinut înfloritor, cu vegetaţie abundentă. În ciuda previziunilor sumbre referitoare la extinderea lui, ca urmare a fenomenului de încălzire a planetei, există savanţi care susţin că acest ocean de nisip se va transforma într-un Eden..

În epoca ce a urmat ultimei ere glaciare, Sahara era un ţinut cu totul deosebit de ceea ce este astăzi. Acoperit cu verdeaţă şi flori, pe întinderea lui se aflau numeroase lacuri şi râuri. Ceea ce astăzi se numeşte Lacul Ciad, cu o suprafaţă de “numai” câteva sute de kilometri pătraţi, altădată acoperea un ţinut mai mare decât Franţa, Germania, Marea Britanie şi Spania la un loc. La vremea respectivă, precipitaţiile erau abundente în Sahara.
Vânturile aducătoare de ploaie pătrundeau adânc în teritoriu, iar zona Africii de Nord era “spălată” de musoni asemănători celor care îşi fac simţită prezenţa în Asia de azi. Cercetătorii şi specialiştii în istoria deşerturilor au încercat să descopere ce anume s-a petrecut pe parcursul timpului cu zona Sahara care, dintr-un asemenea ţinut binecuvântat, a ajuns o pustietate de nisip.Oazele sunt, deocamdată, singurele locuri din deşertul african unde apa ajunge la suprafaţă.

Oazele sunt, deocamdată, singurele locuri din deşertul …
Numeroase dovezi referitoare la perioade prelungite de secetă, cu o durată pe care epoca modernă nu a cunoscut-o. “Vaste întinderi din America de Nord s-au confruntat, în ultimii 10.000 de ani, cu perioade de secetă teribile, care au avut consecinţe culturale devastatoare asupra civilizaţiilor de atunci. Un asemenea interval putea să dureze şi un secol”, susţine profesorul american.
În secolul al XIX-lea, populaţiile amerindiene au avut mult de suferit din cauza secetei prelungite, care a decimat şi turmele de bizoni, principala sursă de subzistenţă a localnicilor. La sfârşitul secolului al XVI-lea, o colonie de pionieri englezi a dispărut din cauza secetei care a durat 22 de ani. Ea a rămas în istorie sub numele de “colonia pierdută”.
Seceta - o regulă, ploile - o excepţie
Diverse semnale arată că perioadele prelungite de secetă vor deveni o “normă” pentru ţinuturile care şi în vechime au fost afectate de lipsa cronică de precipitaţii. Kevin Trenberth, de la Centrul naţional de cercetări atmosferice din Boulder, Colorado, a arătat că, în ultimii 30 de ani, procentajul ţinuturilor atinse de secetă intensă s-a dublat.
Mulţi specialişti sunt de părere că unul dintre principalii vinovaţi pentru această situaţie este El Nino, care influenţează mecanica temperaturilor oceanice ce au dus la reorganizarea globală a sistemelor climaterice. Martin Hoerling, de la Administraţia oceanică şi atmosferică din SUA, afirmă că tendinţele evidente de creştere a temperaturilor în regiunile tropicale ale Oceanului Pacific vor antrena o extindere pe termen lung a perioadelor de secetă în vestul Statelor Unite.
Desigur, acest fenomen nu se va petrece brusc şi uniform. La nivel global, viitoarele modele climatice prevăd că o lume mai caldă va însemna o creştere a umidităţii “în suspensie” (din cauza evaporării oceanelor), precum şi o ariditate crescută în zonele deja secetoase.
În numeroase zone, din cauza acestei “răsturnări” climaterice, se vor produce confruntări acerbe între fenomene naturale antagonice. Uragane din ce în ce mai puternice vor răscoli oceanele şi vor devasta ţărmurile. Vânturi aducătoare de ploaie vor ajunge în zone aride, astfel că în profunzimea continentelor se vor produce depresiuni atmosferice, din care va ieşi “învingătoare” fie umiditatea, fie seceta. Numeroşi experţi pariază pe a doua.
Cu toate acestea, există şi o altă ipoteză, care are, surprinzător sau nu, mulţi adepţi în rândul oamenilor de ştiinţă. Aceea conform căreia Africa (sau, cel puţin, nordul continentului) va redeveni grădina Eden din epoca postglaciară. Reindert Haarsma, specialist în modele climatice al Institutului regal de meteorologie din Olanda, susţine, spre exemplu, că regiunile sahariene vor cunoaşte o creştere a pluviometriei cu 50%, procent suficient pentru declanşarea musonilor.